Fiecare oras in care am fost e diferit, e unic in felul sau. Varanasi e cel mai religios si spiritual loc din India. Pentru hindusi, o baie in raul Gange e spalare de pacate… pentru europeni, o baie in raul Gange poate fi mortala si plina de boli. Apa raului e sfanta, dar in acelasi timp infecta, pentru ca acolo se arunca ramasitele cadavrelor arse dupa ceremonii, precum si cadavre intregi, care dupa anumite reguli, nu au voie sa fie arse. De asemenea, pentru cei care nu isi permit incinerare si se decid totusi sa moara la Varanasi, se duc pe malul raului, intr-un loc unde nu ii vede nimeni, si isi dau duhul in liniste. Cadavrul poate ramane acolo zile intregi pana sa vina cineva sa il impinga in apa si sa aprina o lumanare.
Joi noaptea mi-am facut in graba rucsacul pentru Varanasi, si vineri imediat dupa munca, si dupa o cina in Khan Market din Delhi, am plecat spre gara. Sambata dimineata, dupa 13 ore de clasa sleeper, am coborat pe pamantul sacru al statului Uttar Pradesh. Varanasi e capitala culturala a Indiei, un loc necesar de vizitat pentru turisti. Nu e de mirare ca peste tot vedeam straini. Am luat 2 ricse si am pornit spre hostelul in care urma sa stam… alegerea a fost din nou foarte buna. In afara de faptul ca scarile erau atat de aprubte pana sa ajungem la restaurantul de pe acoperis incat la un moment dat urcam chiar si in maini, a meritat din plin. Privelistea de pe acoperis era superba, iar preturile de la restaurantul-bar erau accesibile oricui.
Hostelul se numea Shanti Guest House, si era situat aproape de locul unde se ardeau cele mai multe cadavre… in medie 350 pe zi, apoi cenusa lor era aruncata in apele raului Gange.
Sambata am vizitat cateva temple hinduse si nepaleze. Oamenii din Varanasi sunt diferiti de cei pe care i-am intalnit in alte orase. Voiau sa ne ajute, insa engleza lor nu era asa buna, si de fiecare data ziceau de la inceput… „Nu va cer niciun ban”. Insa, la finalul serviciului lor, fiecare intreba daca si-a facut treaba bine si daca avem bacsis pentru el. Tehnica asta e mai buna decat a celor din alte orase, care isi spuneau pretul de la inceput, si de fiecare data o suma „turistica”.
Varanasi e plin de maimute, se plimba peste tot, se joaca cu hainele puse la uscat ale oamenilor, fura mancare de pe pervazul apartamentelor.
Am vizitat templul Sankat Mochan, numit si templul maimutelor, unde nu am avut voie sa intram cu niciun dispozitiv electronic. Minunat… plin de maimute, ca un fel de rezervatie pentru ele. Erau de toate marimile, se plimbau laolalta cu oamenii. Un grup de oameni cantau si bateau la tobe, si am stat cateva minute sa ii ascultam. A urmat templul Kashi Vishvanath, dupa care pranzul la o pizzerie recomandata de Lonely Planet. De aceea e bine sa avem intotdeauna cu noi un astfel de ghid… si intr-adevar pizza de acolo a fost foarte buna, ca sa nu mai spun ca am mancat cea mai buna placinta cu mere, cu inghetata deasupra, din cate am mancat vreodata. Inca ii mai simt gustul si acum, si mi-as dori sa fie si in Delhi un loc unde pot manca o astfel de placinta. A doua zi nu ne-am putut abtine, inainte de plecare, sa mai mergem inca o data sa mancam acolo.
Dupa masa am luat barca pentru cateva ore pe raul Gange. Frumoasa senzatie, frumos peisaj.
Seara, dupa apus, am avut parte de o ceremonie religioasa cu muzica si dans. Toata lumea privea spectacolul din barci, stand pe scaune… iar intre timp diferiti chaiwalla, vanzatori de alune, cafea, apa sau suc, treceau din barca in barca, vanzandu-si produsele.
Atmosfera era foarte spirituala, toata lumea traia momentul prin cantec, in special turistii indienii. Cantau impreuna cu difuzoarele, intonau melodia, aplaudau si se rugau. Dupa ce s-a incheiat ceremonia, toata lumea voia sa iasa cu barca din multime. A fost dificil sa iesim din traficul de barci, mai ales ca nimeni nu lasa pe nimeni sa treaca, fiecare voia sa fie primul, si barcile se loveau una de alta precum masinutele din parcul de distractii. A fost nebunie, si a trebuit sa ne certam cu barcagiul nostru ca sa ne scoata de acolo, pentru ca el voia sa coboram in acel moment, si sa trecem pe mal din barca in barca. Nu era atat de usor, mai ales ca fiecare barca se deplasa, majoritatea erau pline, si noi eram 6 oameni.
Spre seara ne-a dus la ceremonia de ars cadavre, insa nu am putut sa vedem prea mult din cauza intunericului. Pozele erau strict interzise. Se petrecea pe malul raului, se faceau in acelasi timp cate 8 focuri, fiecare durand aproape 3 ore. Oamenii lucrau acolo 24 de ore din 24, cadavrele se aduceau non stop. In zona aceea, femeile nu aveau acces. Se spune ca din cauza ca plang prea mult… Rudele de sex masculin erau in jurul focului, adeseori filmand cu mobilul cum trupul celui pierdut arde, ceea ce personal mi se pare de prost gust… insa e interesant sa urmaresti o inmormantare care nu se opreste niciodata, niste „gropari” care au taria de a face acest lucru continuu, anume de a pregati focul, de a aseza trupul infasurat in matase pe lemne, si de a aprinde torta de fiecare data. Apoi de a aduna ramasitele, dupa 3 ore, si a le arunca cu lopata in raul Gange, aflat la cativa metri.
A doua zi am avut foarte mult timp la dispozitie sa vizitam orasul. Eu si C. am decis sa mergem pe cealalta parte a raului, sa vedem o fortareata si niste muzee, Ram Nagar… nimic deosebit la acea fortareata, insa interesant de vazut alt oras in afara de Varanasi, al carui nume era scris doar in hindi si nu pot sa il reproduc. Foarte saraca si murdara zona. Apoi ne-am plimbat pe malul raului, pe nisip, urmarind barcile care porneau spre cealalta parte, spre Varanasi.
Drumul pana la cetate a durat peste jumatate de ora, trecand prin cateva sate foarte sarace. Ajungand la cetatea de pe malul raului, privelistea nu era rea… dar pe masura ce ne apropiam de mal, gaseam ramasite si deseuri urat mirositoare. La un moment dat chiar am dat de un sac in jurul caruia erau corbi batandu-se pe ceea ce mancau de acolo. Nu am indraznit sa ma apropii prea mult. Nu vreau sa ma interesez ce era in acel sac, insa nu era de dimensiunea unui om. Era mai degraba de dimensiunea unui copil… nu intru in detalii asa ca pun o poza.
Am vazut copii facand baie goi in rau, apoi tarandu-se prin nisipul malos de la margine, murdarindu-se pe tot corpul. Am vazut oameni facandu-si nevoile prin diverse locuri publice, apoi ducandu-se sa se spele in rau. Am vazut cirezi de bivoli racorindu-se in apa…
Si am vazut multi Sadhu… acei batrani liberi, traind in strada, o viata pustnica… infasurat intr-un cearsaf, cu un bat lung in mana, cu parul facut rasta si vopsiti cu alb, rosu si galben pe fata, fumand hasis la chillum. Ei sunt separati de orice alta religie din India, au religia lor proprie si nu se supun niciunei reguli. Mi-am cumparat o carte despre ei, pentru a invata mai multe despre stilul lor de viata si filozofia lor.
Ne-am intalnit cu grupul pe malul celalalt, si am fost din nou la restaurantul recomandat de Lonely Planet sa mai mancam o data acea placinta cu inghetata atat de gustoasa. Apoi am luat barca pana la hostel, insa eu si C. am ramas sa privim inca o data, pentru cateva zeci de minute, ceremonia de zi si noapte de ars cadavre. De data aceasta am fost pe o cladire alaturata, si am putut vedea detaliat tot. Poze am putut face doar din barca, pe masura ce ne apropiam.
Un tip ne-a povestit despre ceremonie. Ce ne-a spus a fost foarte interesant. Trupurile care au murit din cauza unei muscaturi de sarpe, bebelusii morti, mamele care au murit la nastere si sinucigasii nu se ard, ci se arunca in rau asa cum sunt. Trupurile care se ard sunt invelite doar intr-un strat de matase, care arde primul, inaintea pielii. Dupa aceea se poate vedea restul corpului, intre lemne, cum dispare pe masura ce e atins de flacari. Trupurile aduse la Varanasi erau transportate pe brate, infasurate in flori, pe strazile inguste ale orasului, de un grup de baieti care canta un cantec religios; apoi sunt aduse la malul raului, langa foc, spuse cateva rugaciuni si botezate in apa. Dupa aceea trupul e scos din vesmintele florale, ramanand doar infasurat intr-un cearsaf de matase, si pus intre doua straturi groase de lemne. Ruda cea mai apropiata trebuia sa faca 7 ture in jurul cadavrului aflat pe lemne, dupa aceea el era cel care punea torta. Langa locul de ardere se afla o cladire pe acoperisul careia se ardeau cei din inalta societate, iar jos, la marginea raului, cei din joasa societate. Insa nu oricine isi permite… arderea unui trup costa cam 150-180 rupii pe kg., pretul crescand in functie de greutatea persoanei.
Spre seara celei de-a doua zi, eu cu fetele am ramas pe acoperisul hostelului in care fuseseram cazati, in timp ce restul se mai plimbau prin oras. Am vazut cel mai frumos apus de soara din viata mea, insa imi pare rau ca pozele nu pot sa ii reproduca deloc din frumusete. Soarele se vedea la orizont, coborand rapid si trecand din alb in portocaliu si apoi rosu, iar de pe fiecare cladire tipic musulmana, copii inaltau zmee in aer. Maimute se plimbau linistite de pe acoperis pe acoperis, fara sa deranjeze pe nimeni de data aceasta, si nu se auzea nimic decat chiuiturile copiilor, in jocul lor cu zmeele. O seara de duminica perfecta, in Varanasi.
In India timpul nu exista la fel cum exista in alte zone. Aici totul se pastreaza precum in traditii, ca dovada ca fiecare oras este in sine ca o alta tara… contrastele sunt uimitoare, intre orase parca neatinse de timp, de sute de ani, precum Varanasi sau Jodhpur, si orase construite in ultimii zece ani, precum Noida sau Gourgan, cu mall-uri imense si cladiri inalte.
La plecarea spre gara ne-am ratacit pe strazile inguste si intunecate ale orasului, incercand sa ajungem de la hostel la drumul principal ca sa luam o ricsa. Am intrebat lumea, insa nimeni nu stia engleza… si trebuia sa fim atenti pe unde calcam, din fiecare colt putea iesi oricand cate un sobolan. Am trecut pe langa o vaca culcata pe o parte, abia respirand, aflata pe moarte. Era o vaca alba. Cu o zi in urma, vaca statea in acelasi loc, insa in picioara, si cineva ii curata ranile.
Varanasi e capitala culturala a Indiei, e religios, spiritual, mizerabil, galagios, linistit, aglomerat, plin de maimute, si situat parca in afara timpului si spatiului lumii in care traim. Turistii care merg acolo stau cate o saptamana… preturile nu sunt asa mari… si se merita din plin pentru a intelege mai bine locul.
Nu se poate descrie in cuvinte, tot ce pot spune e ca… trebuie sa fiti si voi acolo pentru a afla cum este locul cu adevarat.
Cand o sa ma intorc in tara, o sa ma intrebe toti prietenii lucruri generale precum „Si… cum a fost in India?…”
Oare voi putea gasi cuvinte sa le raspund?!
jurnal de india 