Un vagabond norocos in Mumbai

Standard

Joi la ora 20.30 imi luam la revedere de la fetele din apartamentul din Delhi. Am plecat zambind, cu ghiozdanul in spate, nestiind ce va urma sa mi se intample.

Am ajuns la gara mai repede, am avut timp sa imi cumpar de mancare si apa. M-am asezat in tren pe locul corespunzator, iar intre timp lumea a inceput sa vina. Eram singur, intre indieni.

„Sa nu ai incredere in nimeni”, erau cuvintele ce imi sunau in minte. Le auzisem de multe ori… „Sa ai mare grija de bagaj, sa ti-l iei cu tine la toaleta”, erau alte sfaturi ce le auzisem. Si intr-adevar, cand am fost la toaleta, am luat ghiozdanul cu mine.

Clasa sleeper are 3 paturi suprapuse pe fiecare perete, in total fiind 6 paturi intr-un asa zis compartiment. Patul meu era al treilea de deasupra, si mi-am asezat ghiozdanul deasupra capului, lipit de peretele de langa fereastra. Am stat putin cu ceilalti indieni de pe locurile alaturate, cred ca nu au fost mai mult de 10 minute, pana ce trenul a pornit. Era ora 21:35. Obosit din zilele anterioare, am decis sa ma culc in acel moment. M-am ridicat pe patul meu, si prima reactie a fost uimire totala. Ghiozdanul meu nu mai era acolo. Cateva secunde am fost calm… apoi am inceput sa ma agit.

Am intrebat pe toata lumea daca vazusera ceva… am alertat tot vagonul. Nimeni nu intelegea engleza prea bine si nu am putut sa comunic. Doi baieti care aratau mai decent decat ceilalti intelegeau engleza mai bine, insa nu vazusera nimic, si stateau chiar in dreptul patului meu. Era clar in acel moment… hotul luase ghiozdanul inainte sa porneasca trenul. Agitat, am inceput sa intreb lumea unde gasesc politia. Mi s-au dat directii si am ajuns asa in vagonul personalului de tren, unde am gasit doi politisti.

„Mi s-a furat ghiozdanul”, ii zic unuia dintre ei. „Aveam acolo tot… banii, telefonul, actele!”

Motivul pentru care imi tineam telefonul si portofelul in ghiozdan era unul simplu si stupid: nu aveam buzunare la pantalonii ce ii purtam pe mine. In clipa aceea ramasesem fara absolut nimic decat hainele de pe mine si o sticla cu apa, pe un tren de 20 de ore catre o excursie de 7 zile intr-unul din cele mai scumpe orase din India.

Politistul imi face semn sa ma adresez celuilalt. Nu intelesese ce ii spusesem.

„Furat… bagaj… bani, telefon!” ii zic celuilalt.

„Vino cu mine”, imi raspunde.

Mergem la locul meu si politistul incepe sa intrebe pe toata lumea ce vazuse. Pe drumul spre compartimentul meu imi da telefonul lui si imi zice sa sun pe numarul meu. Telefonul meu era oprit.

Ajunsi la compartiment, incepem sa intrebam pe toata lumea ce vazuse. Din martor in martor, ajungem la un om mai in varsta care imi spune ca a vazut un ghiozdan intr-o toaleta. Ajuns acolo, am constatat ca era al meu. Hainele si continutul ghiozdanului erau imprastiate prin toatela, pe jos. Am pus totul la un loc si am verificat ce lipsea: telefonul, castile de la telefon, incarcatorul de baterie de la camera foto si portofelul in care aveam o suma destul de mare si cardul de credit.

Ce stupid! Sa imi fure incarcatorul de la camera foto si nu cel de la mobil!

M-am dus la locul meu, politia mi-a zis sa raman calm, ca vor incerca sa il caute pe hot. Au facut un portret robot din ce au zis martorii, si au pornit ancheta. Intre timp m-au rugat sa nu imi parasesc locul.

E prima oara cand mi se intampla asta, si prima oara cand imi pun banii si telefonul in ghiozdan!

Dupa aproape o ora au venit la mine sa imi spuna ca persoana pe care o cauta nu mai e in tren. Unii oameni au spus ca au vazut pe cineva sarind din tren. E posibil sa fi fost EL. Daca l-as fi prins… doar daca l-as fi prins!!

Eram in centrul atentiei, toata lumea din vagon se uita la mine. Insa toti se uitau cu mila, eram si singurul strain. Au inceput sa ma intrebe daca am nevoie de ceva… ce era sa le spun??

Mi s-au oferit bani, am strans 600 de rupii. Mi s-a oferit de mancare, insa am refuzat ca aveam. Unul din baietii despre care am spus ca aratau mai decent si stiau engleza, mi-a sugerat sa contactez pe cine am eu in Mumbai. Insa nu stiam pe de rost niciun numar de telefon. Asa ca a sunat un prieten de-al lui, sa intre pe Facebook de pe contul meu si sa ii trimita mesaj lui S. sa ma sune pe numarul lui urgent.

La ora 3:15 noaptea S. suna, vorbesc cu ea. Astazi la ora 16:48 am ajuns in Mumbai, cu buzunarele goale si un zambet tampit pe buze. M-a imbratisat, bucuroasa ca sunt bine, insa tot privindu-ma cu mila pentru ce mi se intamplase.

Tare noroc am sa o cunosc pe ea. Imi planuisem o calatorie la Mumbai in care aveam de gand sa fac multe cumparaturi si sa mananc bine, pentru ca muncisem sa strang acei bani pe care ii aveam la mine, si ar fi fost mai mult decat suficienti. Noroc ca pasaportul si o alta suma de bani o am in Delhi, pentru cand ma voi intoarce.

Am luat o ricsa cu S. pana la ea acasa. Am vazut pe drum o buna parte a orasului… arata minunat, mult mai frumos si mai luxos decat Delhi. Cladirile sunt de arhitectura europeana, si multe zgarie nori, ceea ce nu prea se gaseste in capitala Indiei.

Acasa la S., mama ei m-a intampinat foarte calduros, si ingrijorata de ceea ce mi se intamplase. I-am cunoscut fratele, si mai apoi tatal. Familie minunata!

Mai devreme am fost cu ea, fratele ei si cu cea mai buna prietena a ei, G., la festivalul Navratri. E un mare festival, sarbatorit peste tot in India, insa in diferite moduri in functie de stat. Dureaza 9 nopti. Festivalul mi s-a parut a fi similar cu un berar, insa cu foarte multa mancare in loc de bere, si cu un templu in care lumea se roaga, in loc de o scena de concert. Era plin de lume. De mentionat ca populatia Mumbai-ului e mult mai mare decat a orasului Delhi, si ca Mumbai e aproape de 2 ori mai mare ca suprafata decat Delhi.

Traficul in Mumbai e ingrozitor! E al doilea oras zgomotos din lume, dupa New York. Insa privelistea e minunata, cladirile, oamenii, parcurile… are chiar si o padure interurbana.

Noroc ca nu mi-a fost furata camera foto, ca o sa pot sa fac poze maine, cand o sa merg sa vizitez orasul.

Acum stau intr-un apartament invecinat cu al familiei prietenei mele S.. Apartamentul e mare, si stau impreuna cu un menajer care ma serveste cu ce am nevoie. Si cu toate acestea, nu am telefon si am doar cele 600 de rupii ce mi le-au oferit din mila oamenii de pe tren. Acum stau intr-un pat matrimonial si scriu de pe laptopul lui S., gandindu-ma cat de imprevizibila poate fi India, cat am invatat din aceasta experienta…

Si mai ales surprins de mine insumi cat de usor accept situatia ca am pierdut cel mai bun telefon al meu, o suma mare de bani si cardul de credit, parca toate aceste lucruri completandu-mi experienta in India, trezindu-ma la viata reala. Orice lucru bun are un pret, iar eu am avut parte in ultima vreme doar de lucruri bune. Acum a venit vremea sa platesc pentru ele. India are multe de oferit, dar si multe de luat in schimb. Acum m-am obisnuit cu asta…

Anunțuri

Un răspuns »

  1. Pingback: This is it. | jurnal de india

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s